Parcă astăzi clipeşti după cum îţi zâmbeşte soarele,

Parcă şi când vorbeşti mă săruţi prin fiecare buclă a literei “a”.

Poate ar trebui să mă las de scris

Şi să ridic un monument în memoria zilelor în care

îţi ridic buzele până la cer.

Parcă de ieri încoace ai mai vorbit puţin,

M-ai gâdilat după ureche cu bucla literei B.

Aaa, am uitat să îţi spun ! Azi am învăţat cum să nu te mai scriu,

Am învăţat să îţi culeg de pe buze literele acelea de tipar,

Am învăţat să te sărut prin fiecare curbă a literei C.

Ce dacă nu înţelegi ce am scris?

Ce dacă acum am trecut de a treia literă din alfabetul

Cu care îţi gâdil surâsul, ce dacă?

Dacă ar fi să nu te mai scriu, am să te sărut pe ascuns

Prin fiecare buclă a literei D, dacă…

E aproape târziu, dar pun linie lângă linie

Şi te sărut în forma literei E.

Ce dacă nu înţelegi ce îţi spun?

Ia-o şi tu ca pe ceva frumos, ca pe o jumătate de cuvânt,

Când desenez culoarea albastră pe litera F.

Am să pun punct acum deşi aş vrea să mai tac şi să te las să vorbeşti,

Să îmi gâdili privirea prin fiecare buclă a literei G.

Lasă că am scris destul! Mai bine vorbesc

Şi te sărut prin fiecare buclă a literei “a”. 

Ascultă ! Nu auzi nimic ?

E tăcerea mea în forma chipului tău.

Sunt eu !  Scriindu-mă pentru tine

În forma aceasta de inexistenţă cuvântată.

Mă tai în jumătăţi de cuvânt şi mă trimit ţie,

Sub formă de scrisoare, în forma spaţiului ce stă între „mine şi tine”,

Priveşte! La sfârşitul acestui vers mă vei regăsi zâmbind,

Îţi vei regăsi propriul glas măzgălit de mine deşi nu mi-ai permis,

Ascultă ! Încă nu auzi ?

Sunt paşii mei scrişi,

Mai am câţiva centimetri de scris,

Până când…te voi regăsi zâmbind la finalul versului meu.

Într-un final, te vei lepăda de mine.

Vei spune că ai înţeles sensul cuvintelor mele,

Deşi nici eu nu îl cunosc, deşi…

Acum te revăd zâmbind la finalul versului meu,

Mă revăd strigându-te când glasul tău se sfârşeşte,

Când în sfârşit am înţeles ce şi de ce scriu.

Atât de mică mi-am imaginat că eşti

Încât şi dacă te-aş ascunde tot m-aş teme

Să nu te rătăcesc cumva

în asfinţitul uitat de timpuriu 

Pe undeva prin pozele cu margine dantelată .

Te-aş deghiza în răspuns pentru toamnele acelea cu parfum învechit ,

Dar să nu mi te fure gândul

Că de mâine va fi din nou iarnă .

Mai bine nu ,

Rămânem aici în locul acesta predestinat să ne nască ziua de mâine ,

La fel de copii şi la fel de mici ,

În orăşelul nostru transparent

Sărbătorit o dată pe an ,

Fără prea mult fast şi cu lumina stinsă.

Tu eşti refugiul meu când toţi mă-ndepărtează ,

Când paşii mei se-ndreaptă spre ochii nimănui

Şi sufletu-mi se vinde pe la colţuri

Tăcând la fel de simplu ca şi alaltăieri .

 

 

Tu eşti portretul vocii mele cunoscute

Când anevoie toţi şi toate se pot lipsi de mine

Îmbrăţişându-mă cu tot cu dorul de lumină

Tu eşti cea care încă nu a uitat că sunt .

 

 

Tu eşti minutul fără capăt când timpul mă urăşte ,

Când par a fi numai o umbră fără chip

Strigându-mă pe sine când nimeni nu o face ,

Când ochii mei păstrează culoarea altui veac .

 

 

Tu eşti prima mea amintire cu ochi albaştri ,

Copila cu obrazul cald când îmi e frig

Sensul cuvintelor mele când scriu ,

Când inventez în gând şi totul şi nimic .

 

 

 

Tu eşti liniştea mea când înfiez sfârşitul

Când mă adorm zăpada şi absurdul ,

Cea care îmi citeşte tăcerea unei nopţi ,

Tu eşti refugiul meu când mă alungă toţi .

 

Tu eşti portretul vocii mele cunoscute 

Minutul nesfârşit când timpul mă urăşte ,

Prima mea amintire cu ochi albaştri ,

Tu eşti liniştea mea când înfiez sfârşitul.

Probabil aşa va fi tinereţea mea ,

Ca un vânt adiind a trecut imperfect ,

Privându-te de libertate şi de ochii tuturor ,

Pe când îmi port fericirea pe umărul drept

Şi ucid puţin câte puţin câte puţin din dreptul de a fi vorbe al cuvintelor .

Tu, mai mult ca sigur te vei naşte din nou

Ca botezul unui noiembrie tânăr ,

Culegând flori şi mirosind a nea ca o mireasă ce-şi ajunge din urmă speranţele .

Probabil aşa vei fi, ca o altă viaţă a mea ,

Cu anii mai scurţi şi mereu pe fugă…

Sunt atât de furios pe mine însumi încât…

Încât nici nu mai ştiu să îţi aştern pete de lumină pe chip.   

În această lume fără nume, fără nici o urmă de orgoliu,

Aş fi vrut ca măcar tu să nu mai pari atât de nefirească, ireală,

Aşa cum nimeni nu ar şti să îţi dea un nume pământesc,

Cum nici eu nu ştiu să par doar un străin rătăcind înspre tine.

Sunt atât de furios pe mine însumi încât am uitat să îţi mai instig glasul la cuvinte abrupte,

Ca atunci când ne pierdeam cu orele vorbind despre orice,

Despre noi, despre cum ar arăta lumea asta puţin mai înaltă,

Despre cum uitam să îţi mai aştern pete de lumină pe chip…  

Să mă mai aduci aminte şi pe mine din când în gând,

Trecând cu vederea măzgăleala asta de culoarea umbrei mele,

Acum, când mă revezi scris pe un perete aproape de-o seamă cu tine,

Numărând cuvintele mele în formă de nume

Ca atunci când te scriam mult prea rar

La două versuri distanţă de chipul tău,

Amintindu-ţi să mă mai aminteşti şi pe mine din când în gând.

Uneori îmi despart cuvintele de tine şi te silabisesc în gând,

Desenându-ţi numele într-o limbă străină,

Inventând o altă literă de-o seamă cu tine

…acum, când mă revezi tăcând şi scriindu-te,.

Mâine, poate te vei numi altfel.

Azi, poate nici nu mai ştiu să te strig, cunoscându-te după cum taci,

Ridicându-ţi numele la rang de materie obligatorie.

Ieri te numeai aşa cum te strigă toată lumea,

Aşa cum poeamul ăsta nu pare decât numele tău scris pe verticală…

Notă:

“Aşa cum unele lucruri normale par cu totul ieşite din comun, m-am gândit că a  face câte un vers din fiecare literă a numelui tău e un lucru aproape banal !”

Mâine îţi voi rescrie zâmbetul pe o lacrimă albastră,

Imitându-ţi tăcerea în formă de vers,

Cuvântându-ţi chipul ca atunci când nici nu mă ştiai.

Hai că nu mai scriu cuvinte absurde !

E ultima oară când ne revedem pe această hârtie albă,

La revedere copila mea cu ochi ireali !

La revedere !  E întâia oară când exist într-un cuvânt !

E ultima zi de tăcere, de mâine te voi scrie în gura mare !

Mă voi răstigni de un asfinţit de soare !

Aşa, poate  îţi voi dărui lumina când îţi scalzi privirea în întuneric,

Rătăcindu-mi cuvintele departe de tine când taci.

Ţi-e aproape frică să mai crezi în cuvinte,

Iertându-te pe tine însăţi când mă uiţi într-un asfinţit de soare

Şi încerci să nu uiţi, încerci să îţi desenezi în sânge gândul că de mâine încolo

O să îţi păstrez chipul scrijelit pe fiecare centimetru de piele,

Ridicându-ţi cuvântul mai sus decât te pot privi când îţi sărut călcâiul… 

Şi dac-ar fi ca nimeni şi nimic să nu mă mai cunoască

Mi-aş legăna tăcerea de surâsul tău albastru

Inventându-ţi glasul iar şi iar şi scrijelindu-te prin vorbe pe o pictură cu Un Dumnezeu mai bătrân,

Atât de bătrân încât m-a învăţat să te ador încă dinainte de a mă naşte…

Şi dac-ar fi să nu mai fii cea pe care o ştiu,

Aş învăţa să te învâţ din nou pe deasupra,

Mi-aş răstigni privirea de chipul tău,

Renăscându-ţi culoarea ochilor ca pe o frântură de zgomot,

Ca pe neliniştea mea când nu ştiu dacă mai pot să te scriu… 

Şi dac-ar fi ca toate lucrurile ce mă înconjoară,

În toată nefiinţa glasului meu când te strig,

S-ar numi ca tine când nu mai ştiu cine sunt,

Te-aş întreba dacă nu cumva mă cunoşti de undeva,

Dintr-o fărâmă de umbră găsită prin buzunarul tău cusut cu aţă albă.

Şi dac-ar fi să nu mai scriu ce ar putea să fie

Mi te-aş aminti ca pe cineva aproape cunoscut,

Cea de care îmi legăn tăcerea aproape deranjantă,

Cea de care îmi răstignesc privirea

Ca de Acel Dumnezeu care m-a învăţat să te ador încă dinainte de a mă naşte…

Să vii să mă saluţi! Te aştept în trupul meu de paie, să vii!

Să mă uiţi în buzunarul tău drept, să nu uiţi…

Cum mă lăsai să mă joc în părul tău cu orele, să nu mă laşi !

Să vii să mă săruţi când te aştept în trupul meu de lut, să vii!

Să mă îndepărtezi de mine însumi când îţi lipsesc,

Să îmi mai săruţi genele când ţi-e dor să o faci, să vii!

Să mă urăşti când te uit pentru un sfert de secundă, să o faci!

Să mă aştepţi când am să vin să te salut în trupul meu de paie, să mă aştepţi!

Să mă uiţi undeva în spatele gândurilor tale despre nimeni, să nu mă uiţi!

Să vii să mă saluţi când te aştept în trupul meu de sticlă, să vii!

Să uiţi cum te scriam în ochii oricui, să nu mă uiţi! 

Da!

Îţi răspund deşi nu m-ai întrebat nimic,

Deşi acum stau singur în camera mea obscură şi….

Vorbesc cu tine. Da, vorbesc cu tine,

Deşi mai mult ca sigur la această oră, tu…

Îţi aduni gândurile şi îţi spui că probabil e prea târziu pentru cuvinte,

Mâine îmi vei adresa două vorbe,

Poate mă vei întreba ce fac, cum o mai duc, poate.

Poate că nici măcar nu îţi vei aduce aminte de mine

Decât ca de cel care ţi-a scris cuvintele nespuse pe o foaie de calc, poate…

Dar eu stau relaxat în fotoliul meu incomod şi….

Şi vorbesc cu tine,

Îţi aşez după ureche o şuviţă care îţi jenează uşor ochiul stâng

Şi te întreb dacă azi ţi-am lipsit,

Dacă nu cumva ţi-am prins o floare în păr când dormeai.

Doamne, ce prostii pot să spun! Pardon, să scriu!

Da, ştiu!

Scriu prostii pe care nu le înţelege nimeni…

Iar acei „nimeni” ar putea să spună despre mine că sunt nebun,

Oare?
Poate! Eu însumi nu aş putea să spun dacă sunt sau nu,

Eu însumi sunt fericit în „nebunia” aceasta a mea,

Nebunie în care scriu despre cum vorbesc cu tine de unul singur,

Cum aştept să te îmbrăţişez când vii de afară îmbrăcată gros

Şi ai obrajii roşii…şi îţi cuprind în braţe trupul plăpând,

Deşi la ora aceasta scriu cum ar trebui să nu scriu!

Tu, da…tu!

Poate nici nu ştii că te ştiu, poate.

Poate că aşa se va termina poemul acesta al meu,

Care nici nu cred că se poate numi poem,

E mai degrabă o adunătură de cuvinte aievea,

Declaraţia mea de avere,

Când pun cap la cap tot ce am şi realizez

Că tu eşti singura mea comoară,

Da, statueta mea din aur alb, cu ochi de safir, cu buze de smarald,

Deşi la ora aceasta, mai mult ca sigur nici nu ştii că exist,

Nici nu ştii că într-una din zilele următoare vei deveni cea care îmi va pregăti micul-dejun,

Mă rog, poate e prea absurd.

Poftim, cea care nu va putea să adoarmă fără să îmi pomenească măcar o dată numele în gând!

Ştiu, nu sunt deloc modest!

Cum să nu poţi să adormi fără să te gândeşti la mine? Aiureli.

Cuvintele astea nu fac decât să îmi întărească în minte ideea că…

Tu. Da, tu ! Că despre tine e vorba în toată ameţeala asta de cuvinte,

Vei deveni cea pentru care o să scriu eu un roman despre Dumnezeu,

Despre tine, despre mine, despre cum va arăta viitorul nostru comun,

Despre cum eu, scriindu-te, am ajuns să te ador,

Deşi la ora aceasta, tu, îţi faci unghiile şi urmăreşti „noră pentru mama” şi…

Te gândeşti că undeva nu prea departe sunt eu…

Da eu, uite că am ajuns şi la mine,

Cel care te va ţine de mână şi va şti când te doare capul sau te fâstâceşti

Fiindcă, oarecum, fără voia mea, am ţipat la tine.

E absurd, poemul ăsta e  absurd, cum să scriu eu toate aberaţiile astea?

Bine barem că nu o să le citească nimeni.

Şi ca să termin ce nici măcar nu am început, ce ar mai trebui să scriu, să spun, să măzgălesc?
Nimic!

Poate doar faptul că acum te scriu, vorbesc cu tine,

Deşi tu îţi vezi de treburile tale şi te gândeşti

Că poate de mâine încolo voi fi cel fără de care nu poţi să pui capul pe pernă,

Cel care, dintr-un motiv pe care nici tu nu îl ştii, a devenit raţiunea ta de a fi,

Cel care crede că atunci când stăm îmbrăţişaţi am putea să creăm o lume nouă,

O lume în care noi, cei despre care am scris poemul acesta abstract

Vor fi puţin mai fericiţi decât pot exprima în cuvinte.

În concluzie:

„Cred că asta este cea mai mare aberaţie pe care am putut să o scriu vreodată,

Deşi totul a pornit de la faptul că… Uneori vorbesc cu tine, deşi nu eşti prezentă.În fine, acestea sunt cuvintele mele aberante pe care nu le va vedea nimeni, Deşi de-abia acum realizez că totul a pornit de  la faptul că am început să te ador!”

Ştiu, te ştiu aproape de când am început să respir !

Ştiam că „acolo”, dacă-i pot spune aşa acelui loc fără glas,

Eşti tu, cea fără de care

Aş scrie povestea unor chipuri mult prea străine,

Aş scrie povestea mea neexistând precum…

Un sfert de anotimp între atâtea timpuri bătrâne,

Precum cel fără de care te-ai plictisi necitindu-te în formă de poem,

Cel fără de care nu ai şti cum să-ţi  reinventezi propriul zâmbet,

Ca şi cum eu aş putea ţine loc de aer, de apă, de cer, de toate acele lucruri imposibil de ignorat.

Prostii ! Eu sunt eu, acel „eu” omniprezent în privirea ta ,

Acel „eu” care dacă n-ar exista nu ai mai fi cea fără de care nu pot scrie,

Cea fără de care cuvintele mele s-ar sufoca undeva în sinea mea,

Prea tăcute, prea inexistente, prea fără rost uneori, prea bizare, prea pleonastice,

Scoţându-mi în evidenţă inexistenţa dacă tu nu ai exista…