Ştiu, te ştiu aproape de când am început să respir !

Ştiam că „acolo”, dacă-i pot spune aşa acelui loc fără glas,

Eşti tu, cea fără de care

Aş scrie povestea unor chipuri mult prea străine,

Aş scrie povestea mea neexistând precum…

Un sfert de anotimp între atâtea timpuri bătrâne,

Precum cel fără de care te-ai plictisi necitindu-te în formă de poem,

Cel fără de care nu ai şti cum să-ţi  reinventezi propriul zâmbet,

Ca şi cum eu aş putea ţine loc de aer, de apă, de cer, de toate acele lucruri imposibil de ignorat.

Prostii ! Eu sunt eu, acel „eu” omniprezent în privirea ta ,

Acel „eu” care dacă n-ar exista nu ai mai fi cea fără de care nu pot scrie,

Cea fără de care cuvintele mele s-ar sufoca undeva în sinea mea,

Prea tăcute, prea inexistente, prea fără rost uneori, prea bizare, prea pleonastice,

Scoţându-mi în evidenţă inexistenţa dacă tu nu ai exista…