-         1) Dumnezeu a creat femeia din coasta bărbatului pentru a procrea, pentru a înmulţi minunata şi mirifica rasă umană şi nu pentru a se uita unul la celălalt şi  a spune Eva : “-Vai, Adame, în compania ta, simt că nu mai am nevoie de fraţi !”;

-         2) Rareori o să îţi spună o „amică”: -„Hai şi noi la un meci !”;

-         3) Un bărbat şi o femeie nu vor putea dormi niciodată în acelaşi pat fără ca măcar să se gândească la ce s-ar putea întâmpla dacă ar lăsa „amiciţia” la o parte;

-         4) Fata se uită la fundul „amicului” ei şi zice „oau” în gând, chicotind şi dându-şi coate cu prietena de lângă;

-         5) Ar putea foarte bine să meargă pe stradă de mână cu „amicul ei cel mai bun”, şi să scrie pe hi5: „e cel mai bun prieten al meu, mă, îl iubesc! ”, când ea suspină mai departe de amiciţia asta a lui încă din clasa a V-a;

-         6) bărbaţii nu se vor da niciodată de gol cum că ar vrea ceva cu „amica lor” decât dacă primesc cumva vreun semnal de la ele, atunci când încep vreun dialog unde aduc vorba de: „vai, de când ne ştim noi doi, cred că nici dacă erai fată nu ne înţelegeam aşa bine!” Normal, cum dracu’, că doar nu e pe invers;

-         7) atunci când se „gătesc” de ieşit în oraş, fetele îl întreabă pe „respectivul amic”: „- Cum arăt, îmi stă bine părul ?” – noi, dacă ne uităm la ele ca la nişte „prietene”, cum să spunem dacă arată bine sau nu, fără să ne-o imaginăm fără toată „găteala” aia pe ea?;

-         ce ne mai îmbrăţişează ele, şi se proptesc cu obrajii în pectorali, spunând aşa”mai în glumă”, „vai, cutărescule, dacă nu ne ştiam noi de când eram atâtica, pfff!”;

-         9) dacă văd poze cu voi cât de cât mai naked, să vedeţi reacţii, este momentul în care se minunează, fără să realizeze că mai suntem şi noi de faţă…apărându-le aşa subliminal o imagine cu multă goliciune. Dacă s-a mai auzit că expresia feţei face cât o mie de cuvinte, aţi putea să scrieţi un roman cu ce reiese de pe chipurile lor;

-         10) dacă le scăpaţi din „greşeală”, ca să spunem aşa,  prezervativele în faţă, să vedeţi cât de simţite sunt ele şi cum se apleacă să vi le dea înapoi numai pentru a vedea dacă aveţi „gusturi şi mărime” în acest domeniu.

-         Notă:

     Bine, voi acum să nu generalizaţi, ce am scris aici reiese din observaţiile proprii, din experienţa mea de zi cu zi. Dar nu cumva ca voi, aici vorbesc despre amicele mele, să credeţi că nu mai puteţi să mă „pupaţi” pe obraz când ne revedem, că nu sunt chiar aşa porc, la prostii se gândesc numai depravaţii, cum Doamne iartă-mă să mi vă imaginez eu goale, deşi dacă aţi avea „realitatea în faţă”, atât bărbaţii cât şi femeile, nu aţi fi deranjaţi de peisaj.  Nu ştiu dacă am scris adevărul aici sau nu, cred că sunteţi destul de mari pentru a trage şi singuri concluziile, dar vă dau un sfat, trageţi concluziile astea când sunteţi singuri şi în gând, să nu care cumva să vă afle amica-amicul că vă gândiţi la cine-ştie-ce.

No me digas que no, no me digas que si,

No me digas nada porque ya me convenci,

Tus requerdos de ayer, tu manera de ser,

Tu locura me enreda a tu lado revolver.

Tu no eres nada parecido, mia…

El razon por el qual te ensegnaria

Como dibujarte roja, como adorarte seca,

Mi amor que ahora ni dormir me deja 

Cum mi se furişează gândul lângă tine când mă plictisesc,

Cum te învelesc în litere de mână când îţi tremură glasul,

Cum te îmbrăţişez când ţii capul plecat şi ochii închişi.

Nu e nevoie să taci, dacă ai nevoie de mine, poţi să îmi spui !

Cum îţi pictez pe degete stropi de „îmi e dor”,

Cum îţi închei cămaşa aceea în dungi alb-roşii,

Cum te îmbrac în puloverul meu când bate vântul.

Nu e nevoie să strigi, poţi să îmi spui tăcând că ai nevoie de mine !

Poţi să îmi taci cuvintele scrise, poţi să faci ce vrei cu tot ce reprezint !

Cum te înfăşuram în fularul meu roş-albastru

Când se întreceau fulgii de nea înspre chipul tău,

Cum te încălţam în papucii mei de casă coloraţi ciudat,

Cum îţi pictam pe degete stropi de „îţi simt lipsa”,

Cum te trezeai înfăşurată în pijamalele mele în carouri.

Uite aşa, învelindu-te, îmbrăcându-te, pictându-ţi pe degete pete de „te ador”,

Furişându-mi gândul lângă tine când mă plictisesc…

Aşa ai devenit parte din mine, din tot ceea ce aş putea să reprezint în prezenţa ta,

Căci fără tine aş fi doar un suflet măzgâlindu-şi gândurile

Până va fi să vină clipa în care te-aş găsi, până te-aş regăsi,

Jumătatea aceasta din mine, tu…!

Nu-ţi fie frică, sunt tot eu ! Nu te teme ! 

Nu te-aş putea răni nici dacă aş vrea,

Mi-aş blestema singur glasul dacă te-aş deranja cu vreo silabă aiurea,

Mi-aş sfâşia ochii dacă m-aş uita urât la tine cumva,

Mi-aş lipsi de mâini, dacă te-aş apuca de braţ fără voia ta,

Mi-aş dona auzul, dacă în vreun fel te-am auzit plângând pe altul în lipsa mea.

Nu te teme, sunt tot eu ! Să nu îţi fie frică ! 

Nu aş şti decât să aştern pete de zâmbet în urma paşilor tăi,

Mi-aş zgâria obrajii dacă te-aş zări fără să îţi zâmbesc, fără…

Să te invit să mă laşi să te ador în cât mi-a mai rămas

Din timpul acesta prin care trecem,

Timpul ce stă în loc…şi ne lasă să ne scurgem încet înspre capătul umbrelor de lumină

Pe care le aştern în faţa paşilor tăi,

Poate ele te vor călăuzi înspre mine,

Înspre cel de care nu trebuie să te temi,

Înspre cel care aş putea să fiu aşternându-ţi pete de soare pe chip,

Când aproape că se sfârşeşte ziua şi apare la fereastră

Noaptea învăluită în culoarea ei nonculoare.

Acum, când aproape că nu mi-au mai rămas decât cuvintele nespuse,

Număr în gând secundele până la chipul tău,

Chiar dacă nu ştiu cum să te strig, cum te numeşti, cum de îţi duc lipsa…

Undeva, cândva, te voi desena pe ascuns într-o umbră albastră,

Tu…urma mea de pas rătăcind înspre chipul tău,

Zâmbetul meu rescris pe o bucată de glas,

Acel altcineva pe care am să îl înrămez într-o pată de vânt…

Mi te-am publicat în sânge

Ca pe Biblia unui păcat fără nume ,

Ca pe un act eliberat spre a întocmi lumea din nou ,

De parcă noi doi nu am fi de ajuns pentru secolul următor ,

De parcă noi doi am fi numai o

aducere-aminte când se face seară,

Chiar dacă uneori mă prefac în nefiinţa unei vorbe

Şi te instig la imprudenţe ca pe un copil

eliberat condiţionat din tinereţe ,

Rămas acelaşi condamnat să dea

sentinţe greşite şi să scrie frumos ;

Să scriu frumos de dragul prietenilor cu nume de sfinţi ,

Pledând nevinovat în faţa ta a nu-ştiu-câta oară ,

Rezemându-mi de tine tâmpla obosită de un rău necesar ,

De prea mult glas, ca o spovedanie scrisă din timp .

Mi-am publicat în ochiul tău nevoia de a fi cuvânt şi om şi aproape lacrimă .

Sunt trist şi nu cred că doar mi se pare,

Sunt aşa cum nu ar trebui să fiu,

Sună dureros, dar e o cicatrice care încă doare,

Am ajuns precum un suflet târât prin zâmbetu-ţi pustiu.

Eşti tristă şi nu pot realiza de ce,

Eşti aşa cum…poate nu ar trebui să fii,

E dureros să te scriu cu pete de durere ţinute la rece,

Ai ajuns să nu mai fii cea pe care obişnuiai să te ştii.

Suntem trişti şi nu cred că e doar părerea mea,

Suntem aşa cum nu ar trebui să fim nicicând,

Suntem cei dintâi copii ce îşi reneagă lumea,

Am ajuns să te scriu când ar trebui să te iubesc în gând.

Sunt trist şi nu cred că doar mi se pare,

Sunt aşa cum nu ar trebui să fii,

Sunt durerea ta când sărutul tău mă doare,

Am ajuns să tac precum cel pe care trebuie să îl scrii.

Eşti tristă şi chiar nu înţeleg cum de tocmai tu,

Eşti aşa cum nu ar trebui să fiu,

Eşti durerea mea când ar putea să te doară altul,

Am ajuns să te ador…când ar trebui doar să te scriu…  

De ceva vreme bate ploaia în fereastra mea

Şi îmi ascunde firele de zâmbet pictate în vânt,

Ochii mei bântuie aproape mai departe de ea,

Mai departe de orice ar putea însemna un cuvânt.

Atâtea vremuri, atâtea timpuri fără anotimpuri,

Îmi jenează văzul, îmi deranjează trupul,

Îmi îngroapă încet-încet această rima fără titluri,

Mi te ascunde acolo unde nu te pot ajunge nici cu gândul.

De ceva vreme bate ploaia în fereastra mea,

Căutându-te am să ridic din iarbă stropii,

Mi te voi reda în culoarea vântului ce bate la fereastra mea,

Deşi eşti prea departe şi e greu să te apropii.

Timpul trece diferit când te privesc,

Când îmi trec uşor degetele peste chipul tău,

Timpul trece altfel, nu aş şti să îţi explic.

La această oră târzie, când stau de unul singur

Şi mă întreb dacă nu cumva a trecut un an de când te-am revăzut în urmă cu zece minute,

Dacă nu cumva eu sunt nemuritor şi a trecut o veşnicie

De aseară până acum, când număram pe degete secundele

De când te-am mângâiat ultima oară.

Am botezat după tine universul acesta al meu

În care îmi pierd privirea de la buzele tale mai la dreapta înspre gropiţa din obraz

În care adorm învelit în culoarea ochilor tăi.

Să nu-ţi îndepărtezi prea tare braţele de mine,

S-ar putea să cad şi să-mi julesc genunchii,

S-ar putea să cad şi să-ţi sărut piciorul.

Am botezat după tine o bucată de drum,

Pe care îmi pierd paşii înspre sfârşitul nopţii,

Înspre dimineaţa care mi te va reda somnoroasă şi haioasă.

Să nu-ţi îndepărtezi prea tare braţele de mine,

S-ar putea să cad şi să îţi desenez urme de sărut pe talpă, 

S-ar putea să nu mai pot zâmbi la fel.

Am botezat după tine universul acesta al meu,

În care şchiopătez fericit înspre culoarea părului tău

Şi îmi pierd privirea de la buzele tale mai la dreapta înspre gropiţa din obraz.

Să nu-ţi îndepărtezi prea tare braţele de mine,

S-ar putea să cad şi să-mi julesc genunchii.

Ne-am cunoscut într-un târziu, mai târzii,

Ca două culori împietrite bizar în ochii

Unor adolescenţi bolnavi de lumină ,

Ca durerea unui trup uitată devreme.

M-am născut într-un târziu, mai târziu

Corupt la fericire de o umbră străină ,

Ca şi cum aş fi fost obligat să trăiesc

Într-un secol în care se moare din timp.

Te-ai născut într-un final, mai târzie ,

Ca un dans nebunesc sortit să nu piară,

Ca un personaj dedus din ziarul de ieri

Ce imită perfectul într-un vis nefiresc .

Te-am găsit în glasul unui întuneric abstract ,

Ca tăcerea rănită cu un singur cuvânt ,

În ceasul acesta care aplaudă secundar

Pasul meu infantil convertit la trecut .

Te-am învăţat pe de rost mai târziu ,

Mai târzie decât o dimineaţă subită ,

Uitată într-o frântură de amurg infinit,

Copiată la indigo cât pentru o altă viaţă .

Repetă-mi numele ca într-un joc indecent ,

Ca pe o rugă rostită târziu şi în gând ,

Perfect conceput pentru a fi aruncat

În calea unui trecător fără memorii .

Am tăcut într-un târziu, mai târziu

Decât un cântec vândut pe nimic ,

Ajuns la suicid precum povestea unui zvon

Într-un noiembrie trist, parcă prea trist.

Ne-am regăsit într-un târziu, mai târzii

Împinşi dinspre nimeni către nicăieri ,

Ca singurii bolnavi de imposibil

În acest secol botezat prematur .

Ne-am cunoscut într-un târziu, mai târzii ,

Mai târziu decât atunci când nu ştiam să te scriu ,

Poate puţin mai devreme decât aş fi reuşit să învăţ

Cum se moare devreme şi se trăieşte târziu .

Mă dezbrac de cuvintele murdare şi mă învelesc în pătura surâsului tău,

Tremurând de dorul degetelor tale mângâindu-mi tâmpla,

Amintindu-ţi să nu îţi mai îndepărtezi gândul de tăcerea mea,

Acum, când îţi scriu trupul în formă de scânteie, în formă de vers, în formă de cer.

E aproape ora la care obişnuiam să mi te aduc aminte,

Îmi creionez în minte chipul tău sculptat în flacăra unui băţ de chibrit,

Eşti aproape la fel, ireală şi cuminte, aceeaşi raţiune a mea de a inventa cuvinte mai presus de orice silabă de gheaţă,

Mai presus de acest poem în forma cuvintelor tale, scrijelind ultimul vers în amintirea a cât am să te ador de mâine încolo…

Tu nu eşti decât altarul meu cu ochi de bibelou,

Picătura mea de glas când mi se pierde tăcerea printre firimituri de zâmbet.