Să îţi aminteşti de mine ca de acea întâlnire cu o fotografie dragă ,

Să mă uiţi măcar pentru o clipă în ochiul tău ,

Fără să mă compătimeşti, fără să-ţi pară rău

Şi nu-mi da drumul decât dacă am să pot clipi vreodată fără să te desenez în gând .                                                    

Să îţi aminteşti de mine ca de o revedere cu propria-ţi tinereţe trăită ilegal în ochii altcuiva . 

De mine…., să îţi aminteşti ca de colegul din ultima bancă                      

Sau ca de poetul reinventat din nea

Precum dimineaţa unui final de umbră…

Să mă ţii minte ca pe o rană îngrijită îndelung ,

Ascunsă în buzunarul de la piept ,

Să mă predai unui anticariat fără renume  ,

Să-i spui mamei că am murit într-un ritual de înjumătăţire a cerului , în fine…Să îţi aminteşti de mine ca de un poet  neînţeles de nimeni din nevoia de a cuvânta o frântură de stea .

În faţa ta eu tac şi par o statuie veche şi cu ochii ciopliţi prea adânc ,

Copila mea sublimă uitată-ntre femei !

Justifică-mi ultima ta ţigară fumată

Şi acea iubire cu trecut de faptă ilegală.

Te revendic zi de zi ca pe un suflet împins prea departe de secolul xx şi ceva

Şi te invit în sala mea de judecată fără bănci ,

Cu emoţii multe şi îmbrăcat de gală ,

Acum că visurile mele se numără altfel

Şi oamenii se nasc mai sus cu un pas .

Am uitat să te mai strig pe nume ascultându-te ,

Ascultând cum devii prea tăcută, mai cuminte ,

Cu mersul obosit şi apăsat şi lin

Sunt sătul de umbre, de cuvinte sumbre,

De ziua de mâine, de poveşti bătrâne.

Sunt sătul de „azi”, vezi să nu decazi !

Sunt sătul de piedici, de prea multe predici.

Sunt sătul de javre, de-atâtea palavre,

Sunt sătul de mulţi, de copii desculţi,

De prea multe versuri, de atâtea certuri.

Sunt sătul de proşti, de amici haioşi,

Sunt sătul să tac, de ceea ce fac,

Sunt sătul să scriu, sunt sătul să fiu

Un amic haios, un tricou pe dos !!!

(încă e în lucru)

„Iubirea asta pentru tine” doare ! Mă….doare !

Mi-a lăsat o urmă în formă de vânătaie în dreptul inimii,

În semn că nu mai are loc acolo.

A crescut atât de mare încât aş avea nevoie de încă un „eu”

Pentru a încăpea cu tot cu cicatricile mele de pe piept.

„Iubirea asta pentru tine” jenează ! Mă…jenează !

Îmi jenează cutia sufletului fiindcă i-am dat prea mult să mănânce

Şi a crescut atât de mare încât…

Aş avea nevoie de încă o „tu” care să strângă

Bucăţile de „eu” ce nu mai au loc în  mine însumi.

„Iubirea asta pentru tine” e de râs, de râsul lumii,

Care aruncă în mine cuvinte absurde

Cum că te-aş iubi degeaba, că la sfârşitul vieţii tot în pământ ajung,

Cu tot cu ce am simţit sau „nesimţit” în viaţa asta trecătoare.

Idioţi ! Eu sunt un idiot !

M-a tâmpit „iubirea asta pentru tine” care

Îmi lasă cicatrici în formă de zâmbet pe piept.

Ai crescut atât de mult în gândul meu,

Încât ar trebui să fur o cameră pentru păstrat conştiinţa de la cineva,

Să îţi las imaginea să dăinuie în mine însumi de una singură

Nici nu-mi mai amintesc când am vorbit ultima oară,

Deşi şi dimineaţa ne prindea îmbrăţişaţi

Şi-ţi înveleam surâsul în batiste parfumate.

Te-ai înstrăinat şi mi-ai lăsat sărutul pustiit,

Ţi-ai dus paşii mult prea departe.

Rareori te văd pe stradă, îmi zâmbeşti sfioasă,

Lăsându-mă să mă întreb cum de cea

Fără de care nu aş şti să deschid ochii

Şi-a îndepărtat gândul de la tot ce însemnam.

Încă te păstrez, în fotografii, dar parcă şi acolo

Mă zgârie pe trup imaginea ta înstrăinându-se de mine.

Ce folos mai au cuvintele când ai lăsat în urmă doar tăcere ?

Doar zgomotul paşilor tăi sfâşiindu-mi auzul,

M-ai lăsat să îmi scriu viitorul acesta fără tine,

Cu tine zâmbindu-mi sfioasă, îndreptându-ţi paşii înspre alt surâs învelit în batiste parfumate.

La revedere, ne mai vedem !

Îţi voi zâmbi în colţul gurii ca şi cum nu m-ar mai zgâria pe trup

Imaginea ta înstrăinându-se de mine.

Fuck that emo, be straight ! 

Be outside after eight !

You can even loose weight,

But don’t ever be late !

I’m your first painfull strife,

Harm yourself with a knife,

Or be just an ugly wife

I don’t need that kind of life,

How can you make that cut ?

Are you high ? Are you out

Of your mind ? Is no doubt !

How does your skin feel about ?

Look at me when I speak ! 

Motha’ fucka’, U freak !

Even if I slap your other cheek,

Your wounds will remaine unlicked.

De ce ne pălmuiesc femeile(nu e o întrebare ci o parte de răspuns)

-            se spune că prima palmă e din dragoste, că prima palmă e un fel de început de sfârşit al intimităţii verbale şi al reţinerii oarecum pudice de la anumite lucruri dintre noi şi consoartele noastre(aşa şi este, numai că femeia te plezneşte fiindcă iubeşte mai sado-masochist). După părerea ei, acea  palma dată are ca rezultat mai mult vătămarea orgoliului decât a corpului, se gândeşte că te subjugă în vreun fel cu acea palmă. Dacă ea te pălmuieşte, e o femeie care ştie să pună piciorul în prag, dacă le returnăm şi noi câteva perechi de palme, cum suntem ? Porci, din punctul lor de vedere, acum să nu vă faceţi cumva vreo idee că eu, autorul acestor cuvinte, aş fi vreun obsedat al pălmuirii bietelor femei. Mai pălmuim şi noi femeile, dar nu pe faţă(ştiţi voi unde));

-         din cele scrise mai sus rezultă două lucruri clare şi concrete: – orice

om, fie el bărbat sau femeie, este ahtiat după putere, cel mai mare viciu de pe lumea aceasta. Ele vor să ne domine pe noi şi noi pe ele, acum nu că aş vrea să par misogin, dar nouă ne cam reuşeşte.(însă fiţi atenţi cum, parcă vrea să îmi facă în ciudă poza asta şi să îmi demonstreze contrariul).

-            Bun !  Am spus de putere. Al doilea lucru ar fi…şi fiţi atenţi că, după părerea mea, este cel mai la modă comportament din toate timpurile, o stare de spirit, te naşti cu ea şi o descoperi mai devreme sau mai târziu, este ceea ce zace în orice fiinţă de pe planeta Pământ, cred că până şi plantele o au…şi anume PERVERSITATEA.

-            Oricât de mult am încerca să ascundem acest lucru, mă rog, unora le mai reuşeşte, tot o scoatem la iveală odată şi-odată. Pe zi ce trece mă conving mai mult oamenii şi faptele oamenilor din jurul meu de câtă depravare există în lumea ce ne înconjoară.

-            Toată lumea are amant-amantă, nu ne săturăm niciodată cu o singură persoană, sau acelor puţine excepţii în care unii se dedică unui singur partener, tot le trece prin gând cum ar fi dacă l-ar invita la o cafea pe vecinul de la 3, sau de la 3 case mai încolo să se prefacă şi ei că se joacă de-a mama şi de-a tata.

-            Măi, oameni buni, aud povestiri de la prieteni de-ai mei despre femeia lor de 39 de ani, măritată, cu copii acasă şi cu un bărbat care munceşte ca un prost pentru ca aia căreia i-a spus „da” ca un idiot în faţa lui tata popa să se ducă să descarce “coşul cu bunătăţi” la vreun bulangiu (apropos de popi, părinţi sau cum le mai spune lumea, „zace o perversitate şi în ei, mai ceva ca în păcătoşii de rând”, e inimaginabil aşa ceva. 

Chiar de s-ar sparge lumea-n mii şi mii de anotimpuri, nu s-ar întâmpla nimic,

Aş continua să nu exist în amintirea multora.

Chiar de mi s-ar sfârşi cuvintele şi aş rămâne mut în faţa unora, nu s-ar întâmpla nimic,

Mi-ai mai rămâne tu.

Chiar de nu m-ar recunoaşte mulţi pe stradă, chiar de mi-ar îmbrânci tăcerea, nu m-ar deranja deloc,

Mi-aş duce mai departe traiul, te-aş duce mai departe de tăcerea mea cam şchioapă.

Chiar de mi s-ar termina silabele, nu s-ar întâmpla nimic,

Mi-ai mai rămâne tu.

Chiar dacă „azi” ar deveni un fel de „ieri” şi “mâine” ar părea un pic îmbătrânit de cuvinte,

Nu s-ar întâmpla nimic, aş continua să zgârii hârtii,

Aş continua să te enervez cu miile de pagini scrise.

Chiar de mi s-ar termina cuvintele despre oameni, n-ar fi nimic,

Aş termina de scris romanul meu despre Dumnezeu

Şi…mi-ai mai rămâne tu.

Chiar de mi s-ar urăţi silabele şi mi s-ar murdări metaforele

Şi m-ar arăta necunoscuţii cu degetul pe stradă, nu s-ar întâmpla nimic,

M-ar durea necuvântul, mi-ar şchiopăta mai rău tăcerea,

Dar nu ar fi nimic, în secunda 11735 a acestui deceniu,

Îţi spun scriind că nu are rost să ne împingem cuvintele înspre păcat,

Am să te scriu în continuare, în ciuda degetelor care mă arată pe stradă.

Chiar dacă versul meu ar lua sfârşit, nu s-ar întâmplă nimic, mi-ai mai rămâne tu.

Şezând pe canapeaua mea de pluş, te rătăcesc prin visurile mele,

Termin de scris silaba cu care ţi-am ucis tăcerea,

Elucidând în gând misterul din care te-ai născut.

Fie ca atunci când va fi să nu mai fiu

Acest traducător de visuri, acest inventator de nimicuri,

Nu te voi mai scrie, nu te voi mai cicăli.

Imediat termin ! Nu e nevoie să îmi vorbeşti răstit,

Aşa arată sfârşitul versului meu de când am început să-ţi simt lipsa.