Acesta nu este un poem,

Sunt doar aberaţiile mele scrise în văzul lumii:

De multe ori m-am întrebat dacă are vreun rost ceea ce fac,

Dacă are vreo logică faptul că adorm mângâindu-ţi chipul în gând,

Dacă are vreun rost să te păstrez întipărită pe fiecare secundă de nesomn.

Are, tu ce crezi ?

De multe ori te-am întrebat dacă au vreun sens cuvintele astea ale mele,

M-am întrebat dacă tu pricepi formele în care te scriu,

Dacă înţelegi ce am vrut să spun când te-am scris în poemul acela fără sens,

Când am spus ceva de genul ”nu aş şti să te uit nici dacă mi-ai răstingi memoria de cer”,

Aşa e ! Nu aş şti să te uit nici dacă m-ai sili să o fac,

Chiar dacă mi-ai împinge amintirile cu tine înspre un hău adânc

Şi mi-ai sparge privirea cu ciocanul pentru a nu te mai vedea.

De multe ori m-am întrebat dacă au vreun rost cuvintele mele,

Dacă tu pricepi că tot ce scriu,

Este datorită ţie, copila răstignită de tot ce mi-aş putea imagina în gând,

Ţi-am bătut amintirea în cuie, ca nu cumva să pleci din gândurile mele.

Ţi-am făcut o colivie numită „cer”,

Dar poţi să visezi mai departe de ea,

Privirea mea nu o să îţi frângă aripile, stai liniştită !

Totuşi acesta nu este un poem.