Chiar de s-ar sparge lumea-n mii şi mii de anotimpuri, nu s-ar întâmpla nimic,

Aş continua să nu exist în amintirea multora.

Chiar de mi s-ar sfârşi cuvintele şi aş rămâne mut în faţa unora, nu s-ar întâmpla nimic,

Mi-ai mai rămâne tu.

Chiar de nu m-ar recunoaşte mulţi pe stradă, chiar de mi-ar îmbrânci tăcerea, nu m-ar deranja deloc,

Mi-aş duce mai departe traiul, te-aş duce mai departe de tăcerea mea cam şchioapă.

Chiar de mi s-ar termina silabele, nu s-ar întâmpla nimic,

Mi-ai mai rămâne tu.

Chiar dacă „azi” ar deveni un fel de „ieri” şi “mâine” ar părea un pic îmbătrânit de cuvinte,

Nu s-ar întâmpla nimic, aş continua să zgârii hârtii,

Aş continua să te enervez cu miile de pagini scrise.

Chiar de mi s-ar termina cuvintele despre oameni, n-ar fi nimic,

Aş termina de scris romanul meu despre Dumnezeu

Şi…mi-ai mai rămâne tu.

Chiar de mi s-ar urăţi silabele şi mi s-ar murdări metaforele

Şi m-ar arăta necunoscuţii cu degetul pe stradă, nu s-ar întâmpla nimic,

M-ar durea necuvântul, mi-ar şchiopăta mai rău tăcerea,

Dar nu ar fi nimic, în secunda 11735 a acestui deceniu,

Îţi spun scriind că nu are rost să ne împingem cuvintele înspre păcat,

Am să te scriu în continuare, în ciuda degetelor care mă arată pe stradă.

Chiar dacă versul meu ar lua sfârşit, nu s-ar întâmplă nimic, mi-ai mai rămâne tu.