Şi de va fi să nu mai fie totul cum a fost când noi eram,

Mi te voi ascunde puţin mai aproape de tâmplă,

Te voi desena şoptindu-te în fărâme de geam

Deşi nu pricep nici acum ce se-ntâmplă.

 

Şi de voi fi cel care nu am încercat să fiu niciodată,

Îţi voi lipi amintirea puţin mai aproape de tâmplă

Deşi până şi poezia asta pare aproape deşartă

Când nu am aflat nici acum ce se-ntâmplă.

 

Nu ştiu nici acum cum de cea care a fost nu mai este

Silaba mea de necuvânt atârnat în colţul buzunarului stâng,

Cum de viaţa mea nu mai e nici un zvon, nici aceeaşi banală poveste,

Nu mai eşti cea pe care acum în braţe aş vrea să o strâng.

Eu sunt blestemul tău şi raiul tău şi zâmbetul pe care îl ascunzi în colţul gurii,

Sunt iadul tău şi rana ta când te doare prea tare tăcerea.

Eu sunt blestemul tău şi darul tău de la viaţă,

Sunt puterea ta când surâsul tău rămâne atârnat de un fir de aţă,

Sunt alinul tău, sunt leacul tău şi braţul întins când te alungă fericirea de la pieptul ei,

Eu sunt boala ta, iadul tău, deşi mă alungi şi aproape mereu mă mai vrei.

Eu sunt aproape nimic, te dor şi te vindec, te zgârii dar trece.

Eu sunt patima ta, imaginea ta în oglindă, sunt blestemul tău

Sunt crucea pe care o porţi zi de zi scrijelită

pe piele,

Când îmi numeri rănile din zece în zece.

Sunt patima ta, blestemul tău, iadul tău,

Sunt leacul surâsului tău când te dor toate cele,

Sunt durerea ta, raiul tău, boala ta,

Eu te dor şi te vindec, te zgârii cu bucurie pe chip,

Eu sunt lacrima ta, zâmbetul tău, patima ta, oful tău,

Sunt tu însăţi când eşti sătulă de mine,

Când nu mai vrei să fiu blestemul tău, iadul tău, rana ta,

Deşi fără voinţa ta, exist rănindu-te, zgâriindu-ţi surâsul pe chip,

Deşi exişti în fiecare cuvânt pe care îl scriu,

Deşi exişti în fiecare clipă a existenţei mele.

Am fost odată doar noi,

Copii prea cuminţi şi cu ochii prea goi,

Am fost şi din cei doi am rămas

Doar eu mângâindu-ţi calea răstignită de-un pas.

 

Să nu mai mergi de una singură pe stradă,

S-ar putea să-ţi fure careva culoarea ochilor

Şi să rămâi precum cea care aşteaptă să vadă

Cum imaginea mea a ajuns de decor.

 

Azi-noapte mi-ai apărut în vis, iubito !

Oarecum neschimbată, zâmbind ostentativ,

La fel de ireală, la fel de a mea,

Redesenând banca pe care o împărţeam

Când nu ştiam să scriu decât jumătăţi de cuvânt,

Când erai doar colega mea de sărut.

Mai ţii minte cum a fost întâia oară ?

Eram aşa neştiutori, atât de inegali în gesturi,

Eram doar un sărut împărţit la doi, într-o bancă din lemn

Plină de primele mele jumătăţi de cuvânt

Măzgălite cu un pix albastru.

Azi-noapte te-am revăzut aşa cum erai nu demult,

Zâmbind ostentativ în sala aia de clasă goală,

La ora de teorie a sărutului, fără dascăl,

Fără altcineva care să ne fure sărutul,

Doar noi doi, împărţindu-ne egal câte o bucată de tăcere.

Doar tu, colega mea de sărut, corigentă la practica din clasa întâi,

Doar eu, repetent la materia asta atât de uşoară,

Atât de grea atunci când nu ştiam să scriu nici măcar jumătăţi de silabă,

Atât de relativ acum,

Când timpul ne muşcă dureros de amintiri

Încât singura mea imagine cu tine

s-a sinucis de dor, de atâta lipsă de sărut

Încât aştept reuniunea a cine-ştie-câţi ani, de când noi eram doar nişte copii inegali în gesturi,

Eu, corigent, la materia aia fără dascăl,

Tu, doar colega mea de sărut,

Care acum trebuie să mă sărute ultima oară,

Ucigând din timpul ce încă-mi muşcă dureros din amintiri

Îmi mai aduc aminte şi acum

Cum te-ntrebam şi îmi răspundeai jucăuşă

Şi te ascundeai după pete de fum

Găsindu-mă trist şi ascuns după uşă.

 

Îmi mai aduc aminte de tine încă

De paşii tăi sfiindu-se de mine,

De mine astupându-ţi tăcerea adâncă

Dumicându-ţi bucăţi din ziua de mâine.

 

Mi te mai aduc aminte şi acum,

Colega cuminte din banca întâi,

Eu, doar nestatornic întrebându-te cum

Ai să faci să mai stai, un minut să rămâi !

 

Îmi amintesc aproape zi de zi cum eu

Te îndemnam să nu te mai cerţi

Şi să-mi spui că acel îndoielnic „mereu”

Nu e doar o minciună când vrei să mă ierţi…   

…Şi dacă azi sau mâine ai pleca,

Păstrează o firimitură de sărut

Şi să m-aduci aminte ca  

Acela care te sărută când îl uiţi.

 

Să mai păstrezi o palmă de cuvânt

Când te mai aduc aminte precum

Cea care mă adoră, cea pe care-o cânt

Cea care mă şi citeşte acum.

 

Şi dacă zilele ce trec ar fi s-ajungă

Doar  urme de adio şi de dor,

Voi fi cel care-o ia pe calea lungă

Până la gândul tău cel călător.

 

Să te uiţi măcar o dată înapoi,

Să vezi cum zâmbetul mi se sugrumă

Şi degetele mele într-o zi de joi

S-au sinucis gândind că nu-ţi mai dau de urmă.

Iubirea asta pentru tine” doare ! Mă….doare !

Mi-a lăsat o urmă în formă de vânătaie în dreptul inimii,

În semn că nu mai are loc acolo.

A crescut atât de mare încât aş avea nevoie de încă un „eu”

Pentru a încăpea cu tot cu cicatricile mele de pe piept.

„Iubirea asta pentru tine” jenează ! Mă…jenează !

Îmi jenează cutia sufletului fiindcă i-am dat prea mult să mănânce

Şi a crescut atât de mare încât…

Aş avea nevoie de încă o „tu” care să strângă

Bucăţile de „eu” ce nu mai au loc în  mine însumi.

„Iubirea asta pentru tine” e de râs, de râsul lumii,

Care aruncă în mine cuvinte absurde

Cum că te-aş iubi degeaba, cum că la sfârşitul vieţii tot în pământ ajung,

Cu tot cu ce am simţit sau „nesimţit” în viaţa asta trecătoare.

Idioţi ! Eu sunt un idiot !

M-a tâmpit „iubirea asta pentru tine” care

Îmi lasă cicatrici în formă de zâmbet pe piept.

Ai crescut atât de mult în gândul meu,

Încât ar trebui să fur o cameră pentru păstrat conştiinţa de la cineva,

Să îţi las imaginea să dăinuie în mine însumi de una singură

Şi tot ar trebui să caut încă un „eu” pentru a te avea pe de-a-ntregul.

ACEST ARTICOL A FOST REEDITAT LA SUGESTIA UNUI BUN PRIETEN, PE NUMELE LUI DE ZI CU ZI, Ene Adrian, “DEOARECE PRIETENII ADEVĂRAŢI SUNT PRECUM DIAMANTELE DE 10 KARATE, ATÂT DE RARI ÎNCÂT CÂND DAI PESTE UNUL AI IMPRESIA CĂ ŢI-A PUS DUMNEZEU MÂNA ÎN CAP”

                                                  … … …

Eu nu te-am înţeles nicicând chiar dacă

Atâta timp s-a scurs între noi doi,

N-am înţeles surâsul care, parcă

Se zbate între temeri şi nevoi.

 

Nici acum nu te cunosc îndeaproape,

Deşi sunt cu o amintire mai bătrân,

Şi silueta ta mi s-a zidit de pleoape,

Nu ştiu dacă te bucuri chiar de plângi.

 

Chiar dacă par ridicol şi adesea mut

Şi îţi răspund în modul meu prea nefiresc,

Nu mă-ndepărta când tocmai te ascult,

Ce dacă nu ştiu să îţi spun banalităţi ca „te iubesc!” ?

 

Şi ce dacă timpul a ajuns să fie

Călăul gândurilor mele prea abrupte ?

Tot îţi voi croşeta idei de jucărie

Şi-mi voi ruga surâsul să te-asculte.

 

 

Şi clipele parcă prea repede s-au scurs,

Iar glasul tău mi-a ignorat silaba,

Ce dacă din cea care-ai fost tu ai ajuns ?…

Cea care îmi trimite zâmbetul la naiba .

 

Eu nu te-am înţeles nicicând chiar dacă

Adesea îţi răspund prea nefiresc

Şi îţi aşez lângă ureche versuri care parcă

Îţi spun chiar fără voia mea că te iubesc…

Deşi vrei să pari român, te trădează tenu’.

Hai ia-ţi zborul k deja miroase-a fulgi !

Deşi vrei să pari să pari român, uite care-i şmenu’,

Ai avea nevoie de un antiperspirant în dungi.

Tot miroşi a aripi oricât te-ai înşpreia,

Tot îmi vine rău când te văd pe stradă,

Nu ştiu da(că ca)racterul tău se ia,

Papagal înaripat cu mustaţă-n loc de coadă.

Kele le para la te ceamo caranti dai,

Nici să mă plăteşti nu ţi-aş accepta mirosul,

Noul vostru Rai, să staţi capră pe parai,

Ando Italia, la respect cu dosul.

(nu mă întrebaţi ce înseamnă ce am scris acolo în ţigănească, fiindcă habar nu am)

Mi-am refăcut surâsul din bucăţile tale de plâns,

Oftând în gând la gândul că m-ai răstignit de amintirea ta,

Numărând pe ascuns firimiturile de cuvânt cu care te-am scris

                                          … … …

Acum, când totul mi se pare absurd şi bizar

Şterg de pe privirea mea literele de jucărie cu care te-am scris.

 

                                        … … …

Te voi împietri în nesomnul meu

Cu sau fără voia ta… 

 

                                      … … …

 

Cred că iarăşi scriu cuvinte în van,

Rostindu-ţi numele pe furiş, adorându-ţi chipul pe ascuns,

Inventând un alt poem cu numele tău,

Strivindu-mi în palme zâmbetul acesta sacadat.

 

                                       … … …

 

Tu nu eşti decât altarul meu cu ochi de bibelou, picătura mea de glas când mi se pierde tăcerea printre nişte firimituri de zâmbet.

 

                                         … … …

 

 

De azi…am să încerc să…să merg înainte,

Mai sunt câţiva kilometri de hârtie nescrisă

Până am să ajung să îţi măsor surâsul pe viu,

Până voi fi scris atâtea cuvinte despre tine încât…

Am să încep să inventez silabe din care să-ţi rescriu chipul.

 

                                            … … …

 

 

 

N-am înţeles nimic din ce-am trăit,

Îmi strâng suspinele încet şi plec,

Din chipul tău nu am nimic de amintit,

Doar acea urmă de sărut aproape nefiresc.

 

                                            … … …

 

 

„Azi îmi strâng cuvintele frumos şi o să încerc să te ador pe muţeşte”

 

                                                  … … …

Am uitat să te numesc, am uitat să te strig,

Am uitat să nu uit că te păstram desenată pe geana ochiului stâng.

 

                                                 … … …

 

Nu te numi aşa cum nu aş mai putea obişnui să-mi spun poveşti cu chipul tău în formă de culoare albastră !

 

                                             … … …

 

 

 

Uneori îţi scriu culoarea ochilor cu litere de tipar,

Îţi desenez privirea rătăcind în gol,

Cântându-te în gând, gândindu-mă cântând,

Amintindu-mi de tine ca de sufletul meu geamăn,

De parcă te-aş cunoaşte dintr-o zi ce urmează,

 

                                      … … …

 

 

 

Exact cu două silabe în urmă ţi-am redesenat numele în gând,

Mi-am imaginat că aş putea să te păstrez aşa,

Măcar cu numele, măcar cu gândul că în felul acesta te pot avea pe vecie,

La fel de îndrăgostită de acea formă de relief predominant albastră numită „cer”

 

                                             … … …

 

De azi înainte nu mă voi mai numi în nici un fel,

Aştept să mă botezi tu după chipul şi asemănarea sângelui tău

 

                                                … … …

 

 

 

De acum încolo am să te revăd cunoscându-te,

Am să te alung chemându-te să mă cerţi iertându-mă,

Să mă urăşti iubindu-mă,

De acum încolo am să trăiesc murind după tine!

 

                                                      … … …

 

 

 

Tăcerea dintre noi s-a săvârşit acum

Ca o fărâmă de glas spânzurată de cer,

Mângâind acest nume, întrebându-mă cum ?

Din cea care ai fost te mai am doar un sfert. 

 

                                             … … …

 

Eu sunt doar un tot unitar în ora de limba română ,

Singurul pronume impersonal dintr-o teorie infimă , 

Un fel de a nerezolva ecuaţii imposibile

Când trebuie să închei .

                                                … … …

Câteodată mi te imaginez ca pe un anotimp ,

Aşa cum eu nu aş putea să fiu niciodată

Tremurând într-o propoziţie de numai două cuvinte ,

Fără să pun vreodată punct între “eu” şi “tu” .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Şi ce dacă sunt un boschetar şi beau într-una?

Te văd în ceaţă şi mai grasă şi cu păr pe burtă !

Eşti femeia model, în blugi peticiţi şi cu capul chel,

Fii naturală, scobeşte-te în nas,

Ilară şi modesta, poţi să faci şi pe nebuna,

Bea cu mine cot la cot, simte-te bine !

Aşa vom fi familia perfectă, ne vom iubi cu greţuri,

Bine măcar că eu sunt treaz ca să îţi mai torn pălincă

You make me feel like I’m alive when you undress,

De mâine ne înscriem la „alcoolici anonimi, ”

Oricum cu faţa ta de alifie pentru febră musculară

Le vom înfige drept în inimi drogul ăsta de mahoarcă.

Lasă ! Mai bine ne-mbătăm şi ne iubim cu greţuri ca pe vremuri. 

STAŢI PE APROAPE FIINDCĂ PREGĂTESC UN ARTICOL DESPRE CURVE, SAU DACĂ VREŢI, PENTRU A NU SE SIMŢI JIGNITE SĂRMANELE DE ELE, AM SĂ LE SPUN “DAME DE COMPANIE”… 

 

Will you be my first, my everything, my last ?

Will you be my future and my present, will you be my past?

I will stay a second, I will stay for always, I will stay a while,

I’ll convict my soul to endless mornings in your arms,

I will be your first, I will be your everything, your last,

I will be an inch till you’ll make me feel like I’m a mile…

Bine, treaba cu “My first, my everything, my last” este furată de la Barry White. Restul este umplutură din mintea mea creaţă şi încâlcită.