Ştiu, mi-ai spus !

Te-a concediat Dumnezeu din cer

Şi ai venit la mine să munceşti la negru,

Fără tichete de masă şi fără pretenţii de program scurt.

Te-a dat Dumnezeu afară din Rai

Şi ai venit la mine să mă înveţi

Cum nu se plăteşte impozit pe sărut.

Pe pământ nu e totul alb şi pur.

Aici s-ar putea să te murdăreşti de zâmbet pe obraji,

Şi să îl pui pe Sfântul Petru să mă bată fiindcă…

Te-am luat de mână şi ţi-a rămas sărutul meu între unghii.

S-ar putea ca aici să ţi se pună litera I pe cartea de muncă

Şi să nu te mai primească Dumnezeu

Să faci pe îngerul pe o nimica toată.

Ce dacă ?

Îţi fac eu rost de acte de rezidenţă,

Chiar dacă vii dintr-o Uniune Europeană puţin mai albastră.

Ştiu, te-a concediat Dumnezeu din cer !

Şi ai venit să îmi stai pe cap, fără să plăteşti chirie pe gândul meu.

Am uitat să te numesc, am uitat să te strig.

Am uitat să nu uit că te păstram desenată pe geana ochiului stâng.

Am uitat că…ziua mea de naştere e undeva la începutul toamnei trecute.

M-am născut(fără nicio urmă de neadevăr)

Într-o dimineaţă de mai, mult mai caldă decât de obicei,

Atunci când am început să-ţi scriu chipul ca pe acel lucru fără care nu pot deschide ochii. 

Am uitat că…tu ai luat fiinţă precum primul cuvânt inexplicabil născut prematur în lungul meu şir de cuvinte fără sens,

Te-ai născut din nevoia mea de a scrie cuvinte cu ochi albaştri,

Din această nevoie inexplicabilă de a făuri cuvinte cu nume de suflet,

Cuvinte cu glas de zâmbet, cuvinte cu trup din cerneală.

Am uitat, în această învălmăşeală de cuvinte despre cuvinte că tu…

Porţi crucea de a fi imprimată pe fiecare sfert de literă din tot ce aş putea scrie.

Nu mai pot scrie ! Pur şi simplu nu îmi vine niciun cuvânt în minte

De parcă glasul meu ar refuza să mai nască vreun vers

Sau mână mea dreaptă ar fi uitat că visurile mai pot fi şi scrise

Nu împărtăşite doar mie însumi când mă satur să vorbesc de unul singur.

Ce-ar fi… să te prefaci că şi tu poţi scrie  cuvinte dintr-astea mute,

Să descrii în câteva gesturi ce nu ai fi în stare să-mi spui faţă-n faţă !

Ar fi interesant, nu-i aşa ?

Eu, marele scriitor de nimicuri, învăţând lumea să scrie silabe în formă de vers,

Iar tu, cea fără de care aş fi la ani-lumină distanţă de tot ce aş putea să însemn,

Inventând cuvinte cu nume de sfinţi,

Ca şi cum te-aş fi învăţat să scrii vorbele pe dos sau de la dreapta la stânga.

Hai să plângem împreună la un film banal cu Patrick Dempsey !

Nu îţi face griji, avem şerveţele destule şi…

Oricum lacrimile se usucă repede când nu plângi de dor.

Hai ! Hai să fim patetici şi să ne plângem de milă,

M-am săturat să tot fiu corect şi în rând cu lumea,

Hai să plângem împreună pe canapeaua din living,

Să ne îndopăm cu floricele şi să facem pe copiii care încă suntem.

Lasă, dacă astăzi vom uita cum e să plângem împreună,

Am să-ţi dau un bip să te învăţ cum e să te prefaci că eşti patetică,

Dar am uitat, finalul previzibil mă face să râd de mine plângând.

Oricum, putem să folosim şerveţele şi după râs,

Lacrimi sunt şi atunci.

Vezi unde am ajuns ? Să vorbesc despre lacrimi,

Lacrimi când plângi la un film banal, lacrimi când plângi după cineva pe care îl pierzi,

Sau când plângi de bucurie ascultând Sara Bareilles sau Alejandro Fernandez.

Lacrimi se numesc şi cele care se scurg din ochii mei acum,

Când s-a termină filmul ăla la care am plâns patetic şi am râs banal.

Poftim, pe lângă articolele aproximativ porcoase sau despre rasism şi poeziile plicticoase voi încerca să scriu şi ceva plăcut pentru ureche, să vedem dacă îmi iese !

Vi s-a întâmplat vreodată să vă treziţi dimineaţa, să vă uitaţi în oglindă şi să zâmbiţi, neştiind de ce? Mie da.(probabil acum vă spuneţi: „da, şi…ce relevanţă are asta cu ce vrei tu să spui?”).

Are, fiindcă mie mi s-a întâmplat să mă trezesc zâmbind ca un idiot, fără motiv, iar pe parcursul zilei, să se întâmple ca acel  zâmbet cretin să se transforme într-un sictir imens, pentru tot şi toată lumea.

Nu vi se întâmplă ca din când în când să vreţi să vă lase toată lumea în pace, să nu mai fie nimeni acasă, să daţi muzica la maxim şi să mâncaţi dulceaţă cu margarină pe pâine în pielea goală? Ei bine, deşi acum probabil zâmbiţi şi spuneţi că probabil sunt nebun, vi s-a întâmplat.

Deşi am spus toate aceste lucruri încă nu găsiţi înţelesul cuvintelor mele în acest articol.

Sincer? Nici eu. Poate reuşesc să îi dau un oarecare contur până o să consider că l-am terminat.

Habar nu am ce o să scriu mai departe, ceva tot trebuie fiindcă, altfel, rămâne articolul de cacao.

Bun ! Gata, ştiu !

Am să vorbesc despre modestie, la ce serveşte ea sau dacă nu e bună de nimic.

Eu sunt modest de fel, dacă mă întreabă cineva întâi enumăr defectele, multe la număr, ca la oricine şi pe urmă spun încet umbrele alea de calităţi, dar dacă stăm bine să ne gândim, nu e bine întotdeauna. Dacă eşti modest, te ia lumea de prost, şi unii, care nu „ştie să vorbeşte” se uită la tine ca la ultimul om, nu-i aşa că îţi vine să uiţi de toate bunele maniere şi să îi îndeşi sute de kilograme de carne în frigider ? Aşa că am luat o hotărâre, am să o dau dracului de modestie şi am să le urez multă muie celor care sunt prea plini de ei(nu are cine să îmi spună că am scris cuvinte porcoase aici fiindcă acest cuvânt „muie” există şi în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române MÚIE s.f. (Arg.; folosit adesea art. şi mai ales în expresii) Gură, fleancă. (din ţig. mui (Graur, Juilland), aşa că am să le spun din nou: „multă muie, vouă, celor care sunteţi atât de plini de voi încât o să explodaţi şi o să ne inundaţi cu prostie”.

Hai la revedere, că deja m-am plictisit !!!

Momente_penibile_de_la_TV___Partea_I-96691.html

Femeia, cea mai mirifică, minunată şi universal definitoare a oricăror sinonime ale acestor cuvinte de mai sus, s-a născut cum ştim toţi, din coasta lui Adam, mă rog, acest lucru este valabil doar pentru cei care nu cred că ne tragem din maimuţe. Ne întoarce minţile pe dos, ne scoate din draci şi ne calmează în 2 secunde, este darul cel mai mare pe care ni L-a dat Dumnezeu, totodată şi cea mai mare povară pe care trebuie să o purtăm.

Cine nu e de acord, să ridice două degeţele ca la şcoală şi să îşi spună părerea.

În ultima vreme, sau poate este aşa de când lumea şi pământul şi noi(bărbaţii) poate nu ştiam, „fomeile” se „dă” în vânt după hârtiile alea din plastic care există în circulaţie doar în România noastră veşnic surprinzătoare. Ai bani, ai şi futomodeala în dreapta Porsche-ului, nu ai, ghinion, poţi numai să speri că mai găseşti vreo sentimentală focoasă care îţi va aprecia talentul lingvistic, şi va fi cea care îţi va face cafeaua după noaptea aia  nebună în care i-ai explicat tu cum stă treaba cu evitarea procreării în beneficiul libertăţii.

Ce ne-am face noi fără femei ? Ce s-ar face ele fără noi şi fără banii din cont, fără cumpărăturile de la Levinţa, fără coafurile făcute de Geta Voinea, fără toate beneficiile pe care le-ar avea fără ajutorul bărbatului ? Ar fi „naşpa rău”, vă spun eu.

Ce ne-am face noi fără ele? Am inventa o specie nouă de femei, fără pretenţii de cină la Intercontinental, fără vacanţe în Thailanda, fără mâncare deja gătită luată din Mall.

Să vă spun eu cum gândesc majoritatea bărbaţilor, fiindcă noi suntem de vină pentru faptul că femeia s-a emancipat atât de tare încât în loc să treacă de la cocean la hârtie igienică, a făcut un salt imens direct la tronurile alea care te spală cu apă caldă – v-aţi dat voi seama ce am vrut să spun şi fără să mai fie nevoie să vă traduc;

Dacă ar fi după noi, femeia ar trebui să stea doar în pat, călare pe situaţie, altceva nu mai contează, ce mâncare, ce muncă, ce familie, ce prieteni ? Doar noi doi, batjocorind aşternutul.

Notă:

“Eu nu gândesc aşa, am spus că asta gândesc majoritatea bărbaţilor, eu sunt de părere că femeia trebuie iubită, trebuie ajutată să îşi găsească loc în societatea dominată fără leac de it barbato, trebuie să facă ordine în casă, să facă mâncare, pentru ca atunci când vine bărbatul obosit de muncă şi de secretară, să îşi poată reface puterile”.  

      Deci, concluzia este că, „rău cu rău, dar mai rău fără rău”, este valabil şi în cazul femeilor când se gândesc la bărbaţi, adică mai bine o viaţă scurtă şi tumultuoasă decât una lungă şi lipsită de peripeţii de tot felul.

    Femeile mai mult cer decât dau: „iubi, unde e cardul de la Raiffeisen, că astăzi e zi de shopping, mă duc să îmi iau lenjerie de la Victoria’s Secret, pe urmă la masaj şi pe urmă la saună”, iar seara ajunge la tine obosită şi când eşti şi tu chef să vă jucaţi de-a mama şi de-a tata, îţi răspunde scurt şi concis: „pisoi, sunt frântă şi am o durere de cap îngrozitoare !”

Treaba cu durerea de cap e cea mai mare vrăjeală posibilă, să nu le credeţi niciodată, oricât de bine s-ar preface !

(încă nu e terminat fiindcă sunt prea multe de spus pentru a le putea cuprinde în acest articol).

La sfârşitul acestor cuvinte vei zâmbi

  puţin mai altfel,

Urându-mi tăcerea şi îmbrăţişându-mi

  surâsul,

Mai mult sau mai puţin nebună după

  mine.

Ieri, te-am desenat în mine însumi cu

  un creion vechi şi neascuţit,

Nu m-a durut deloc, imaginea ta încă

  mă gâdilă pe piept,

Iluminând cuvintele astea în care te

  revezi mai mică.

Tu, nu eşti decât o floare în formă de

  zâmbet,

Zâmbetul acela cu care mă şterg pe

  chip când îmi e dor de tine,

Aşa, mai pot zâmbi puţin mai cu chef

  în lipsa ta

Şi mai pot să nu mai pot după tine.

Ieri, mi te-am scrijelit în minte cu un

  gând albastru,

Fericită şi anormal de mică, atât cât să

  îmi încapi în buzunarul de la piept.

La ora asta, în lipsa ta, te desenez în

  gând încă o dată,

Omorând cuvintele de dorul surâsului

  tău,

Rezemându-mi tăcerea de imaginea ta

  care încă mă gâdilă pe piept.

Ieri, te-am închis în mine însumi şi am

  aruncat cheia prea departe,

Nu ştiu cum am să mă descurc cu tine

  însăţi în mine însumi, legănându-ne

  gândurile unul de celălalt când

  depărtarea aproape că doare.

Ia-ţi bagajele şi rade-o dracului din gândurile mele !

Deja eşti restantă la chiria pe amintirile mele.

Nu ţi-ar fi ruşine, nici măcar curat nu ştii să faci !

Măcar cu mătura să dai şi tu peste privirea mea, 

Să mai cureţi cutia aia în care îţi ţin zâmbetul la adăpost,

Nu îmi spui că mă iubeşti nici măcar când vorbeşti în somn,

Du-te dracu’ să te ia cu tot cu corpul tău indecent de mişto !

Hai, ia-ţi bagajele şi rade-o şi din gândurile mele !

Cu asemenea chiriaşi prost plătitori

O să-mi ajungă demnitatea-n faliment.

Să-ţi iei şi lenjeria aia de mătase,

Uită-mă şi du-te dracului la ăla cu Mercedes Benz,

Are apartament cu jacuzzi, pat cu apă şi vibratoare pe baterii,

Hai, ia-ţi cutia de prezervative şi rade-o dracului din gândurile mele !

Oricum am micşorat chiria şi o să fie coadă după tine.

Te închizi în tine însăţi şi mă dai la dracu’,

Mă respingi şi îmi spui « închide uşa după tine » !  
Deşi în sinea ta încă-mi îmbrăţişezi sărutul,

Deşi în sinea mea te ador chiar şi aşa renegându-mă.

Mă urăşti însă nu ştii din ce cauză ceasul

Parcă îţi ascunde ziua de azi şi de mâine

Si îţi face dor de mine, tăcutul

Si de fericita care erai avându-mă.

Te desprinzi din braţele mele şi fugi,

Mă trimiţi la dracu’ şi te-nchizi în tine,

Deşi în sinea ta încă nu reuşeşti să-nţelegi

Cum de eşti şi fericită, abătută şi prea tristă.

Nu ştii dacă într-adevăr vrei să m-alungi,

Dacă să mă uiţi sau să faci altceva din mine,

Mă goneşti, mă împingi, mă plezneşti, mă renegi,

Deşi sărutul meu pe buzele tale încă există.

Până va fi să nu mai existăm,

Rămâi aici însângerându-mi gândul,

Cicatrizându-mi rana asta în formă de tăcere.

Până va fi să nu mai existăm,

Rămâi aici şi vindecă-mi surâsul,

Potoleşte-mi scrisul, înveleşte-mi glasul.

Până va fi să nu mai exist,

Rămân acolo unde eşti imaginându-te.

Până va fi să nu mai existăm,

Rămân la fel de integru, aberant, stresant şi aproape agasant.

Până va fi să nu mai existăm,

Îmi voi vedea în continuarea de culoarea ochilot răi.

Da, îmi voi vedea de tine până va fi să nu mai existăm,

Până când voi fi atât de bătrân,

Încât îmi vor trebui câteva veşnicii pentru a te povesti pe lumea cealaltă.

Cine eşti tu să-mi bântui liniştea şi să îmi tulburi somnul, cine ?

Cine eşti tu să mă denunţi tăcerii şi să mă săruţi pe gene ?

Cine eşti tu să-mi ţii captiv sărutul şi să mă privezi de aer, cine ?
Cine eşti tu de m-ai făcut să nu mai ştiu nici cine sunt ?
Cine eşti tu să-mi risipeşti cuvântul şi să-mi maltratezi privirea ?

Cine eşti tu de ai ajuns să nu-mi mai fie frică de nimic ?
Cine eşti tu să-mi zgârii gândul cu surâsuri ilegale, cine eşti ?

Cine eşti tu de îmi dai alte sensuri cuvintelor, oare cine ?
Cine eşti tu să te furişezi în gândul meu fără să ceri voie ?
Cine eşti tu să pui lacăt pe mine însumi şi să arunci cheia cine-ştie-unde ?

Cine eşti tu să mi te imprimi cu forţa pe fiecare centimetru de suflet, cine ?

Cine eşti tu să-mi jenezi bătăile inimii, oare cine ?
Cine eşti tu să-mi ucizi cuvintele când aproape am terminat să mă întreb

Cine eşti tu de îmi tot tulburi liniştea şi îmi sfârşeşti poemul ?

 OLIGOFRENÍE s.f. (Med.) Stare patologică a omului, caracterizată prin dezvoltarea incompletă şi întârziată a facultăţilor psihice; debilitate mintală. [Gen. -iei. / < fr. oligophrénie, cf. gr. oligos – puţin, phren – minte].

ANALFABÉT, -Ă adj., s. m. f. 1. neştiutor de carte. 2. (fig.) ignorant, incult; incompetent. (< fr. analphabète)
Sursa: MDN | Trimisă de raduborza, 15 Sep 2007 | Greşeală de tipar

Aşadar…cum scăpăm de boala asta cronică de care se pare că o mare parte a populaţiei rurale şi urbane s-a ataşat atât de mult încât nu mai vrea să se trateze ?

Vecinul de la colţ, pe vremea când era şi el elev, la ora de limba română:

-         Vasilică, dragă, conjugă-mi verbul „a fi” la Timpul Prezent, te rog !

Cum să încep ?

Articolul acesta ar trebui să scoată în evidenţă comportamentul unui anumit fel de oameni.

Hai să vedem ce iese !

De ceva vreme, de când am început să scoatem şi noi capul în lume şi nu ieşim în oraş doar la Flori de Mai sau cine-ştie care alte festivaluri care cică dau o valoare culturală inestimabilă mirificului Călăraşi, am cunoscut şi studiat „neşte” persoane total „dezinteresate” de mărimea contului din bancă al celui pe care l-au făcut să creadă ca un prost că îl consideră „iubit”.

Bun ! E al dracului de trendy să te plimbi în Ferrari-ul F430 pe care l-a primit iubitul la împlinirea vârstei de 18 ani de la tăticul cămătar, sau de la mămica matroană.

E la modă să te duci la solar, să aibă pielea un colorit frumos, în caz că se satură „ăla cu Ferrari” de tine. După acesta te arunci în curte la nenea cu Mertz S-Klasse, sau la băiatu’ lu’ tata care s-a pricopsit cu un amărât de Bentley Continental, că doar vorba aia, în sărăcia noastră de sat cu blocuri răsar pe zi ce trece tot mai multe maşinuţe de peste suta de mii de euro şi băieţii care le conduc nu „ştie” nici măcar să pună cap la cap câteva cuvinte într-o propoziţie coerentă. Ăştia cu maşini jmekere şi maşini mişto „e” băieţi de băieţi, pentru a-i cita un pic.

Câtă demnitate are aia care vine la pod cu tataia de 70 de ani, încălţat în adidaşi şi blugi cât de cât acceptabili şi cu cămaşa în pantaloni, dar cu portofelul la spate, care datorită faptului că este plin, pentru ele, arată chiar bine de la spate hodorogul ?

Un prieten avea la status-ul de pe mes într-o zi următoarele cuvinte în engleză: pentru băieţii care „e” deştepţi, e floare la ureche traducerea(ladies don’t spit, they swallow), cea mai adevărată propoziţie, în ton cu acest comportament libertin al consoartelor noastre.

Păi cum mama dracului, mă ? E corect ca una care vine dintr-o familie de amărăşteni şi, din cauză că mă-sa a înzestrat-o cu tot ce e mai bun, are tupeul să se uite de sus la unii cu aceeaşi condiţie pe care o avea şi ea înainte de a da de un sex plin de bani, cum am spus şi mai sus, se duce la solar, dă 15 000 de euro pe o geantă, se îmbracă de la YSL şi îşi face pantofi la Albu ? E corect ? Normal că nu !

În ultima vreme se poartă cuplurile black and white, adică bunăciunea noastră de româncă se ţine de mână cu cioara aia împuţită şi burtoasă care vine la Barbu şi se lăfăie în banii produşi în Italia, ştiţi voi cum, nu mai e nevoie să mai spun.

Trăim într-o lume maro, şi la propriu şi la figurat.

Acum stau iar de unul singur amintindu-mi mersul tău,

Legânându-mă de gândul că e prea devreme să mai pleci,

E prea târziu să mă renaşti din 3 silabe inegale…

Când eu încă mă zbat printre bucăţi de necuvânt.

S-a săvârşit tăcerea dintre noi în ceasul ăsta

Acum, când am început să te termin de scris,

Nu-mi mai rămân decât braţele obosite care…

De dorul tău s-au sugrumat de haine,

Răstignindu-mi amintirea de chipul tău prea ireal.

Acum, că iau sfârşit cuvintele acestea, să nu îţi aminteşti decât că astăzi….(e prima dată când îţi vezi numele scris pe verticală)

Din ochii mei se nasc în fiecare zi

Imitaţii de viaţă la o scară redusă,

A nu-ştiu-câta modalitate de a inventa iubirea,

Nimicnicia unui strigăt orb de atâta tăcere,

Aluzii cum că te-am întâlnit cu vreo două vieţi în urmă,

Mai mică şi mai cuminte decât te-aş fi ştiut,

Urcând fericirea mai presus de cuvânt…

Numai atunci când uit să îmi amintesc de tine

Te scriu ca pe umbra unui foc în formă de stea ,

Eu, un necunoscut trecut cu vederea

Acel personaj comemorat din respect

Nemurind din nevoia de a-ţi săruta geana

Uitându-ţi numele pe degetul cu care te scriu .