Mergeam pe trotuar pur şi simplu. 

Nu mă certasem cu nimeni.

Era o zi ca oricare alta.

Doar soarele parcă era puţin mai blând decât de obicei.

Nu mă gândeam că voi da de tine.

Eram un simplu trecător

Până când m-am înpiedicat de zâmbetul tău

Şi am căzut peste privirea ta cu tot cu zecile mele de kilograme de entuziasm.

Brusc, gândul meu a căpătat altă culoare.

Îmi imaginam deja cum mă vei face în toate felurile:

Porc, nesimţit, imprudent, împiedicat.

Dar nu. Nu te-ai legat nici măcar de mama.

Te-ai calmat brusc şi mi-ai cerut o ţigară.

Nu fumez, nici tu nu ar trebui să o faci !

Dar, mă rog !

Aş vrea doar să ştiu cum pot să te despăgubesc,

Fiindcă un zâmbet zgâriat nu se repară chiar aşa uşor !

Te-am pătat pe surâs şi să ştii că nu iese la spălat culoarea ochilor mei !

Nu-i nimic ! Trec pe la farmacie şi îmi iau pastile pentru vindecat tăcerea.

Oricum, data viitoare fii şi tu mai atent !

S-ar putea să te dea careva în judecată fiindcă l-ai călcat pe gânduri.

Nu, nu ! Stai liniştită că am să te aştept tot pe tine !

Poate a doua oară ai să îmi returnezi o palmă peste zâmbet,

Sau un pumn în bucuria că te văd.

Lasă că îmi trimit culoarea ochilor la terapie intensivă

Până va fi să vii să mă loveşti peste tăcere

Şi ai să mă laşi să îţi cer în schimb câteva veşnicii

Pentru îngrijire la domiciliu

A zâmbetului decedat şi înmormântat în mine însumi.

Oamenii se împart în două categorii din acest punct de vedere: cei care nu spun asta nici bătuţi, nu ai putea să le scoţi nici cu cleştele cuvintele acestea două, deşi ele există ascunse adânc în conştiinţa fiecăruia…

…şi fanaticii lui „te iubesc”, cei care o spun tot timpul, amicilor, rudelor, animalelor de casă, florilor, atunci când le îngrijesc.

Deci, cum e mai bine ? Să o spui des şi să nu simţi nimic, sau să o spui rar şi să simţi într-adevăr ceea ce spui ?

E o fază tare în filmul Bad Boys, în care joacă Will Smith şi Martin Lawrence în care cei doi parteneri se ceartă şi Mike îi spune lui Marcus: „F..ck you, Marcus !” la care el răspunde: „ok, f..ck me, but I still love you, man !” – înţelegem de aici că trebuie să iubim persoanele apropiate cu tot cu bune şi cu rele.

Dar ce facem cu cei care nu spun asta decât în gând sau în somn?

Vă spun eu, ăştia într-adevăr simt când o spun, fiindcă la urma urmei, nu poţi iubi prea multe persoane, există genuri de afecţiune pentru fiecare categorie în parte, aşa că iubirea nu e decât una singură.  Aviz fetelor: dacă vă spune vreunul a doua zi că vă iubeşte, asta e doar o vrăjeală ieftină pentru a vă duce între aşternuturi. Dar dacă sunteţi atât de naive încât să credeţi, vă meritaţi soarta.

La femei, e puţin mai diferit, ele o spun foarte des, toate. Dar atunci când ajung să şi simtă ceea ce spun, e vai şi amar de cel pe care li s-a pus pata, fiindcă femeile iubesc pătimaş.

Ce concluzie ar putea să aibă cuvintele mele de mai sus? Anume că fie că o spunem des sau nu, însemnătatea acestor cuvinte nu naşte lacrimi decât atunci când se „simte” că într-adevăr e pe bune. Dacă aţi simţit asta vreodată, puteţi să vă simţiţi norocoşi.

Ca o notă aşa pentru acest articol ar fi că unii bărbaţi cad în patetism şi încep să simtă acest lucruri pentru nişte „zdrenţe”. Nu e cazul meu, fiindcă nu există zdrenţe în viaţa mea de zi cu zi, poate doar dacă visez vreuna noaptea.

Am să reuşesc cândva să te-nţeleg,

Până atunci am să te scriu,

De cuvintele mele am să te leg

Până când voi înceta să te mai ştiu.

Nu mai ştiu cum de tu…cum de eu

M-am îngrădit în tăcere ţipând,

Te-am adorat şi ţi-am spus că „mereu”

E doar o metaforă între „unde” şi „când”.

Nu mai au sens cuvintele mele ilare

Când îţi desenez pe chip sărutul meu gri,

Am încetat să mă zbat între „sigur” şi „oare”,

Te las să mă uiţi, să mă dori, să mă scrii.

Încă port urme de vers pe buza de sus,

Nu uita să mă uiţi într-o rimă albastră,

Nu mai am cuvinte de scris, tăcere de spus,

Rămâi doar tu…scrisă în amintirea noastră.

Cheamă liftul şi urcă la etajul doi al gândurilor mele.

Deşi s-ar putea să te sperii când ai să vezi atâtea „tu” acolo.

„Tu”, secretara mea personală, „tu” femeia de serviciu

Care dă cu mopul după cuvintele lăsate în calea paşilor.

„Tu” directoarea firmei mele de administrat visuri,

„Tu”, fata cu ochelari de la biroul dinspre geam.

Hai, ia liftul, dar vezi să nu ajungi pe acoperiş !

S-ar putea să te sperii de mărimea noului nostru sediu.

I-am dat şpagă lui Dumnezeu ca să ne dea cerul în concesiune.

O să plătesc cam 25 de veşnicii pentru el,

Dar îţi dai seama ?

În timpul care ne va mai rămâne de petrecut aici,

Vom avea propria noastră fabrică de nori, iar tu,

Te vei speria când vei păşi pe acoperişul gândurilor mele

Şi te vei vedea aşezată la un birou din lemn masiv,

„Tu”, directoarea ideilor mele în formă de cer,

„Tu”, femeia de serviciu, care curăţă soarele cu mopul,

Lăsând în urmă lună.

Ia aminte…

Mi s-a terminat rola de cuvinte, iubito !

Şi la librărie e închis la ora asta.

Ce-ar fi dacă…aş tăcea numai ?

Iar tu, să vezi cum mi se scurg cuvintele din ochi prin canalul ăla destinat lacrimilor,

Cum ar fi ?

Să te iubesc pe muţeşte, să te ador asurzitor,

Să nu îmi pese că sunt surdo-mut de dragul tău

Şi te iubesc aproape pe orbeşte.

Mi s-a terminat rola de cuvinte iubito !

Iar librăria de vorbe a intrat în faliment.

Nu-i nimic ! Eu mă mulţumesc să te am în ciuda muţeniei mele,

Să o iau iar de la clasa întâi în sus

Până voi învăţa  din nou să îţi scriu surâsul cu litere de tipar.

Până voi creşte din nou puţin mai sus de gleznele tale,

Rămâi neschimbată şi străduieşte-te să vezi

Cum mi se scurg cuvinte mute în formă de îmbrăţişare

Prin canalul ăla destinat lacrimilor.

M-am gândit puţin mai mult şi cred că…

Ar fi mai bine să luăm o pauză.

Vreau să te duci la medic şi să îl rogi

Să te vindece de mine pentru o vreme.

Am să încep şi eu să îmi pun sărutul la slăbit

Când încă îmi înşel privirea la cântar

Măsurându-te din cap până–n picioare.

Şi dacă va fi să mă doară atâta sănătate în lipsa ta,

Mă voi apuca să te fumez din nou,

Mi te voi injecta din nou în vene.

Până va fi să inventeze ăştia un leac,

Rămân bolnav de tine, să mă dori şi să trăieşti ascunsă undeva în sângele meu.

Dă-l dracului de doctor, că oricum nu e bun de nimic,

Cine să te vindece de mine ?

Cine să mi te îndepărteze de pe piele? Mai bine aşa bolnav, decât să iau pastile de tine,

Să mă doară stomacul, să fac ulcer fiindcă m-am tratat de tine,

Mai bine rămân bolnav de tine,

Să mă dori tot trupul, să mă calci pe suflet,

Şi să îmi bag vată în urechi fiindcă…

Glasul tău mi-a rămas întipărit pe timpan.

Mai bine bolnav de tine decât fără tine,

Oricum eşti incurabilă şi s-ar putea să treacă multe veşnicii

Până o să găsească omul de ştiinţă Dumnezeu un leac pentru boala mea, pentru tine.