Oamenii se împart în două categorii din acest punct de vedere: cei care nu spun asta nici bătuţi, nu ai putea să le scoţi nici cu cleştele cuvintele acestea două, deşi ele există ascunse adânc în conştiinţa fiecăruia…

…şi fanaticii lui „te iubesc”, cei care o spun tot timpul, amicilor, rudelor, animalelor de casă, florilor, atunci când le îngrijesc.

Deci, cum e mai bine ? Să o spui des şi să nu simţi nimic, sau să o spui rar şi să simţi într-adevăr ceea ce spui ?

E o fază tare în filmul Bad Boys, în care joacă Will Smith şi Martin Lawrence în care cei doi parteneri se ceartă şi Mike îi spune lui Marcus: „F..ck you, Marcus !” la care el răspunde: „ok, f..ck me, but I still love you, man !” – înţelegem de aici că trebuie să iubim persoanele apropiate cu tot cu bune şi cu rele.

Dar ce facem cu cei care nu spun asta decât în gând sau în somn?

Vă spun eu, ăştia într-adevăr simt când o spun, fiindcă la urma urmei, nu poţi iubi prea multe persoane, există genuri de afecţiune pentru fiecare categorie în parte, aşa că iubirea nu e decât una singură.  Aviz fetelor: dacă vă spune vreunul a doua zi că vă iubeşte, asta e doar o vrăjeală ieftină pentru a vă duce între aşternuturi. Dar dacă sunteţi atât de naive încât să credeţi, vă meritaţi soarta.

La femei, e puţin mai diferit, ele o spun foarte des, toate. Dar atunci când ajung să şi simtă ceea ce spun, e vai şi amar de cel pe care li s-a pus pata, fiindcă femeile iubesc pătimaş.

Ce concluzie ar putea să aibă cuvintele mele de mai sus? Anume că fie că o spunem des sau nu, însemnătatea acestor cuvinte nu naşte lacrimi decât atunci când se „simte” că într-adevăr e pe bune. Dacă aţi simţit asta vreodată, puteţi să vă simţiţi norocoşi.

Ca o notă aşa pentru acest articol ar fi că unii bărbaţi cad în patetism şi încep să simtă acest lucruri pentru nişte „zdrenţe”. Nu e cazul meu, fiindcă nu există zdrenţe în viaţa mea de zi cu zi, poate doar dacă visez vreuna noaptea.