Am uitat să te numesc, am uitat să te strig.
Am uitat să nu uit că te păstram desenată pe geana ochiului stâng.
Am uitat că…ziua mea de naştere e undeva la începutul toamnei trecute.
M-am născut(fără nicio urmă de neadevăr)
Într-o dimineaţă de mai, mult mai caldă decât de obicei,
Atunci când am început să-ţi scriu chipul ca pe acel lucru fără care nu pot deschide ochii.
Am uitat că…tu ai luat fiinţă precum primul cuvânt inexplicabil născut prematur în lungul meu şir de cuvinte fără sens,
Te-ai născut din nevoia mea de a scrie cuvinte cu ochi albaştri,
Din această nevoie inexplicabilă de a făuri cuvinte cu nume de suflet,
Cuvinte cu glas de zâmbet, cuvinte cu trup din cerneală.
Am uitat, în această învălmăşeală de cuvinte despre cuvinte că tu…
Porţi crucea de a fi imprimată pe fiecare sfert de literă din tot ce aş putea scrie.
La Bogdan 
Lasă un comentariu